Fragment din cartea Calea Asceţilor de Tito Colliander

Prin punerea mâinilor Apostolii au dat mai departe acea stare deosebită pe care au primit-o de la Duhul; dar totodată au primit sarcina de a propovădui Evanghelia, şi chiar pe aceasta au dat-o mai departe. La început, au purces la aceasta prin viu grai. Dar mai apoi, tradiţia grăită a luat chipul cărţii: evanghelii, epistolii şi descoperiri s-au înscris în cărţi. Multă vreme cele povestite şi cele scrise au mers mână în mână. Apoi s-a îndepărtat tot ce nu se potrivea cu conştiinţa Bisericii. Şi în fine, după trei sute de ani, Biserica păzită chiar de Duhul, a alcătuit Sfânta Scriptură: după canon. Fără de canon nu avem Biblie, fără de Biserică nu avem canon; un adevăr repetat!

La urma urmei, nu am avea nevoie musai de Scriptură. Dar întrucât avem un trup, însemnă că avem nevoie de ea. Biblia, în întregime, este rodul lucrării trupului cu duhul împreună, al lui Dumnezeu cu oamenii, este o lucrare a Bisericii: o expresie văzută a cuprinsului ei. În Scriptură Biserica găseşte tocmai adevărurile care îi dau viaţă, şi pe care le înţelege ca pe cea mai mare comoară a sa. Biblia este cu alte cuvinte ivită din chiar inima noastră, pentru că noi alcătuim Biserica. Putrăm în noi şi păcatul strămoşesc şi rătăcirea prin pustie şi izbăvirea.

Pentru creştinătatea ortodoxă, Biblia este izvorul cel sfânt, nemuritor şi de neînlocuit al Adevărului: Adevărul cel dezvăluit de Dumnezeu şi pus în literă. De la prima şi până la ultima pagină este vorba despre Adevăr şi Viaţă: despre Hristos. Aşadar, nu despre adevărul geologic, istoric sau ştiinţific, ci despre Adevărul Duhului cel atotcuprinzător. Adevărul Domnului şi al nostru, "tainele mântuirii". Acesta ne-a fost dat "spre învăţătură" (Romani 15,4)

Hristos nu a lăsat nici fotocopii, nici stenograme, ci mai mult decât atât, o Biserică vie, trăitoare. Biserica I-a păstrat cuvântul, dar - în afară de câteva expresii - nu în grauil pe care El Însuşi l-a vorbit, ci în tălmăcire, adică luând alt chip. Şi tabloul vieţii Lui şi faptele Sale nu sunt predate nouă în proces-verbal amănunţit, ci la mâna-a-doua şi a treia, "aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început" (Luca 1,2). Aşa se cade înţelepciunii, că litera omoară, dar duhul dă viaţă, zice Domnul.

Duhul nu e legat de nume, locuri sau de şirul anilor. El este viaţă. Şi chiar dacă nu Moise ar fi scris cele dintâi cărţi, dacă epistolele lui Petru nu ar fi chiar de la acesta, şi Evanghelia după Ioan nu ar fi scrisă chiar de el, acestea sunt lucruri cu greutate mai mică. Scrierile acestea nu pierd din autoritate sau autenticitate din această cauză. "Sunt din Biserică, şi pentru Biserică este de ajuns." (Homiakov)

Orice ortodox citeşte Biblia cu de la sine voie, pe limba lui. Dar cu firească smerenie, el îşi dă seama că judecarea faptelor după a sa cugetare pătimaşă nu îi e de bună îndrumare: de aceea este nevoie de o privire mult mai cuprinzătoare, de experienţe acumulate, şi, mai mult de toate - de sfinţenie: de curăţia inimii, care te face să-L vezi pe Dumnezeu. Şi acest lucru, muritorul de rând nu îndrăzneşte să creadă a-l avea (Fapte 8,30-31).

Dacă, în calitate de individ, omul nu deţine acest lucru, îl are totuşi în calidate de membru al Bisericii, - un mădular din trupului Domnului Hristos. În această postură omul are parte de experienţa de viaţă adunată a Bisericii, lumina ei desluşitoare, în integritate şi curăţie: de Sfânta Tradiţie. În măsura în care omul o urmează, în gând şi faptă, şi el poate să devină vas al înţelepciunii ei.

Biblia nu este, cu alte cuvinte, singura sursă de adevăruri a Bisericii. Cuvântul viu este mai vechi decât cel scris şi trăieşte în continuare odată cu cele scrise. Înainte ca tot ceea ce a făcut şi a spus Iisus să apuce să fie consemnat, cuvintele şi faptele Sal nu s-au pierdut. Apostolii au dat îndrumările lor nu numai în scris, dar şi prin viu grai (cf. 2 Tesaloniceni 2,15) iar Biserica a fost îndemnată să ţină seama de aceste învăţături. Şi aşa a şi făcut. Aceasta este Sfânta Tradiţie, care trăieşte în continuare în Biserică, din neam în neam.

Scriptura şi Sfânta Tradiţie ţin una de alta şi se sprijină reciproc. Tradiţia dă viaţă celor scrise, este plămânul său. Fără acesta, Scriptura ar fi moartă: un obiect de disecţie anatomică. Cele două nu se pot rupe una de alta. Până la urmă, Scriptura este o tradiţie scrisă iar Sfânta Tradiţie este o scriere trăită. Iar Scriptura, Tradiţia şi Fapta nu sunt decât un întreg: Hristos Cel în veci viu.